Aventuri în adâncuri (O poveste de Pop Oana)

Ionuţ este un băieţel pasionat de peştişori. Întotdeauna când merge cu mama în piaţă se opreşte pentru câteva minute la magazinul din colţul pieţii unde se găsesc peştişori de acvariu. Domnul de acolo deja îl cunoaşte şi îi arată de fiecare dată noile achiziţii, îl lasă să le dea de mâncare micilor vietăţi şi uneori, când îl lasă prăinţii îi dau voie să îl ajute pe nenea vânzâtorul chiar la schimbatul apei din căsuţa peştilor.

Mereu este fericit la zărirrea acestor prieteni şi şi-ar dori să poată să ajungă cândva să înoate alături de ei, acolo unde adevărata lor casă. Şi-ar dori să se scufunde şi să poată vizita adâncurile oceanului.

Într-o noapte, pe când se afla în pătuţul său, afară se porni o furtună îngrozitoare. Vântul începu să bată cu putere lovind ferestrele camerei... Fulgerul îşi făcu simţită şi el prezenţa căci îşi trimise solii de lumină pe pereţi, iar tunetul îi făcu inimioara să bată din ce în ce mai repede...

Picuri de ploaie se auzeau spărgându-se de pervazul geamului.

Ionuţ era înfricoşat. Vroia să doarmă, să viseze ceva frumos şi să treacă timpul cât mai repede. Acest lucru nu se întâmpla. Stătea pitit, cu capul lipit de pernă şi privea suliţele luminoase ce îi spuneau poveşti îngrozitoare.

Deodată, în întunericul nopţii, o lumină puternică ăşi făcu simţită prezenţa. În faţa ochilor, i se ivi o mică zână. Era deosebit de frumoasă, dar foarte micuţă. Părul bălai, rochiţa de culoarea mării, bagheta magică şi steluţele prinse în păr o făceau specială.

  • Buna, Ionuţ! Rosti zâna. Nu-ţi fie frică de mine. Eu sunt zâna mărilor şi vreau să te ajut. Am auzit că tu ai un vis şi eu ţi-l pot îndeplini.
  • Dar cum îl poţi îndeplini? Întrebă cu nişte ochi mari băiatul.
  • Ei, stă în puterile mele. Trbeuie doar să ai încredere în mine şi totul se va îndeplini. Vrei să te ajut?
  • Da, desigur, doar asta îmi doresc demult.

Zâna îl atinse atunci pe Ionuţ cu bagheta sa magică şi îl transformă într-un prichindel, micuţ cât un deget.

Se făcea că se găsea într-un ocean unde locuia într-o scoică uriaşă. Avea până şi un ajutor. O fiinţă ciudată... Nu ştia cum s-o numească... Semăna cu un căluţ... Şi totuşi nu era căluţ. Vietatea avea un cap mic, cu o faţă lunguiaţă, corpul îi era sub forma literei S, era lipsit de solzi, iar coada curbată în interior îţi atrăgea atenţia. Aripioarele de pe spate se pare că îl ajutau lşa înot.

  • Cine eşti, tu? Cuteză Ionţ sfios să îl întrebe.
  • Eu sunt prietenul tău, sunt în căluţ de mare. Am fost trimis de stăpâna mea să te plimb prin ocean. Eşti gata de marea aventură?
  • Da, sunt gata. Doar că mi-e frică. Cum ai să mă duci tu?
  • Foarte bine, te prinzi de mine şi gata... putem pleca la drum.
  • Bine, atunci hai să îii dăm drumul.

Astfel, printre alegele de pe fund, în jurul coralilor, puteau fi zăriţi un prichindel prins de un căluţ de mare. Căluţul era într-o continuă alertă. Trebuia să se ferească de prădători. Căci oceanul era imens, duşmani existau la tot pasul, iar ei erau doar nişte mogâldeţe de vreo 20 cm. „Alergau” prin apă oriunde existau ierburi marine pentru a se putea ascunde.

Ionuţ era fascinat de ceea ce vedea. În jurul său alergau tot soiul de peşti, de tooate culorile şi dimensiunile. Păduri de alege ofereau locuri ascunse pentru vieţuitoarele lipsite de orice formp de apărare, scoici imense fabricau din sidef lacrimile scumpe ale adâncurilor fiind bine înfipte în sol şi deplasându-se cu o viteză abia perceptibilă; un înotător graţios, cam greoi ce e drept, cu membrele din faţă transformate în înotătoare lungi şi cu coprul acoperit cu o carapace îşi făcu apariţia de după muntele de corali; o altă carapace, dar de data aceasta cu nişte cleşti mari îii împrăştie cu o substanţă neagră ca şi cerneala. Aceasta îi bezmetici un pic. Totul se întunecă în jurul lor. Nu mai puteau zări nimic. Lui Ionuţ i se făcu frică. Nu ştia ce va urma.

Căluţul îl linişti însă. Era doar un biet crab care crezuse că cei doi ar fi putut să îl atace.

Însă cînd cerneala se risipi, celor doi aventurieri le îngheţă inima. În faţa lor se afla cel mai de temut duşman. Era un peşte imens, cu dinţi mari, iar în părţile laterale ale capului prezenta mai multe fante. Era el.. rechinul cel mare...

Căluţul o apucă la goană printre algele ce se găseau în jur. Şansele de supravieţurie erau mici, însă iscusinţa şi experineşa micului prieten le putea fi de ajutor. Mai scăpase el o dată de dinţii rechinului.

În timp ce stăteau pitiţi ferindu-se de privirea foarte ageră a inamicului, se întpmplă ceva care le atrase atenţia. Zâna mărilor se ivise lângă ei şi îl duse pe rechin departe de cei doi prichindei.

Aceştia puteau răsufla acum uşuraţi. Scăpaseră şi de data aceasta.

După ce îi mulţumiră zânei, Ionuţ o rugă să îl transforme din nou în băieţel. Ea îi spuse că trebuie doar să deschidă ochii şi se a trezi la el cameră. Totul se întîmplase doar în vis. Fusese doar imaginaţia sa.

Ionuţ se trezi supărat. Aşadar doar visase... nu a fost real nimic! Oricum îşi promise că atunci când va creşte şi se va face destul de mare şi puternic, s eva scufunda în adâncurile oceanului pentru a vedea cu ochii săi minunăţiile pe care le ascundea imensa întindere de apă.